0744-181-268
contact@leaganulvietii.ro

10 Dec 2017

DE CE ARE NEVOIE COPILUL DE UN ATAȘAMENT SECURIZANT ? (1)

 

 

În întreaga lume civilizată, începând cu anii 60, creşterea copilului, cu nevoile lui recunoscute pentru o dezvoltare sănătoasă, a beneficiat de atenţia specialiştilor, precum şi de numeroase acţiuni de popularizare a informaţiilor care veneau din cercetări  şi laboratoare, în rândurile părinţilor şi a societăţii, în sens larg. Ca să amintim doar două exemple, Donald Winnicott în Anglia sau Francoise Dolto, în Franţa, aveau cu regularitate emisiuni radio pe subiecte de interes pentru părinţi. Aceste subiecte erau tratate cu seriozitatea ştiinţifică garantată de personalitatea cunoscută a celui care prezenta, dar şi cu simplitatea necesară pentru ca orice părinte dornic de a fi mai adecvat în rolul său parental  să poată înţelege şi învăţa despre copil şi despre sine însuşi în interacţiunea cu copilul. Politicile sociale de bunăstare a copilului concretizate în serviciile puse la dispoziţia părinţilor şi a copiilor reflectau aceste informaţii, implementându-le în practică, în viaţa cotidiană.

Numeroase observaţii clinice şi cercetări conduse în epoca de către personalităţi cunoscute cum ar fi  H.M. Skeels (1901–1970),  Rene Spitz (1887-1974),  Donald Winnicott (1896-1971), Anna Freud (1895-1982), Francoise Dolto (1908-1988), John Bowlby (1907-1990)  şi alţii, au argumentat nevoia vitală a copilului de a creşte într-o familie, în interacţiune cu un adult calm, cald, disponibil şi competent. Această idee venea să răstoarne viziunea medicală asupra dezvoltării copilului, aceea în baza căreia funcţionau instituţiile pentru copii orfani şi unde copiii primeau hrană şi îngrijiri de sănătate, totul într-o atmosferă de spital cu instrumente bine sterilizate. Cercetările celor mai sus enumeraţi au stat la baza modificării paradigmei care fundamenta serviciile de protecţie a copilului în lume şi au condus la dezvoltarea unei noi abordări profesionale în cadrul sistemelor de protecţie a copilului, precum şi a unei legislaţii şi reglementări privind copiii aflaţi în dificultate şi măsurile care se impuneau pentru a le veni în întâmpinare.

Consecutiv experienţei dobândite într-un centru pentru copii delincvenţi, precum şi ca o chintesenţă a cercetărilor menţionate, dar şi făcând referiri la alte cercetări în epoca asupra nevoilor copilului pentru o dezvoltare sănătoasă, John Bowlby (1988b) a construit teoria ataşamentului. Această teorie reprezintă instrumentul de bază pentru a înţelege rolul părinţilor/adulţilor, precum şi impactul rupturilor relaţiilor şi a modului în care adulţii interacţionează cu copilul asupra dezvoltării copilului. În fapt, teoria ataşamentului ne vorbeşte despre calitatea necesară a acestor interacţiuni, precum şi despre impactul interacţiunilor reale, trăite, asupra dezvoltării copilului.

Intenţia lucrării de faţă este aceea de a explica în baza datelor ştiinţifice motivul pentru care teoria ataşamentului trebuie privită ca o teorie-cadru de dezvoltare a serviciilor pentru copil, precum şi, la modul general, ca o teorie-cadru de creştere sănătoasă a copilului. Pare desuet ca astăzi, când teoria ataşamentului este larg cunoscută şi considerată baza intervenţiilor cu copiii în întreaga lume, să aduci argumente pentru susţinerea ei. Cu toate acestea, în virtutea istoriei noastre recente şi a consecinţelor ei asupra interacţiunilor noastre sociale şi a comportamentelor noastre socio-emotionale, cred că o astfel de întreprindere este încă bine venită. Aplicabilitatea ei se întinde pe o largă varietate de domenii, în construcţie în acest moment, de la strategii şi programe de educaţie parentală sau de bunăstare a copilului cu dizabilităţi, până la intervenţii cu copii victime şi asistarea rezilienţei copilului. Când părintele nu mai este capabil să-şi protejeze copilul, sistemul de protecţie a copilului, prin serviciile sale, preia această sarcină vitală în raport cu copilul.

Întrebările la care voi răspunde aici, în baza cunoştinţelor disponibile în literatura de specialitate sunt : Ce înseamnă a proteja copilul ? Care este rolul ataşamentului copilului în dezvoltarea copilului ? Faţă de ce trebuie să protejăm copilul ? de ce părinţii şi societatea în sensul larg ar trebui să fie orientaţi spre facilitarea ataşamentului securizant la copil ?

 CATEVA NOTIUNI CUNOSCUTE SI NECESARE DESPRE ATASAMENT

Manifestarea comportamentului de ataşament nu se rezumă la speţa umană. Făcând referire la cunoscutele cercetări ale soţilor Harlow asupra puilor de maimuţă (https://www.youtube.com/watch?v=_O60TYAIgC4), John Bowlby susţine că acest comportament al puilor aflaţi în situaţii nesigure sau periculoase, de a căuta proximitatea unui protector, se regăseşte la toate mamiferele şi nu doar. Aşadar comportamentul de ataşament la copil are un fundament biologic şi apariţia lui se explică şi ilustrează prin evoluţia speciilor, fiind un factor de sporire a şanselor de supravieţuire a unei specii.

Comportamentul de ataşament se naşte din nevoia de protecţie resimţită şi semnalată de către puiul provocat şi copleşit de teamă în faţa multitudinii stimulilor din mediul înconjurător. La orice vârstă, tot ceea ce nu înţelegem precum şi noutatea în general, reprezintă factori de stres. Experienţele copilului cu astfel de stimuli pot fi nefavorabile în cazul unor părinţi indisponibili pentru a proteja copilul în situaţii generatoare de spaimă.  Copilul este în fiecare moment al existenţei sale un sistem sensibil, receptiv care memorează şi învaţă toate experienţele, iar în acest proces are loc dezvoltarea lui. Bowlby afirma că nevoia biologică de protecţie a copilului, cu rolul ei primordial de a asigura supravieţuirea, se articulează cu capacitatea adultului de a oferi protecţie. John Bowlby (1988a) menţionează faptul că protecţia nu reprezintă singura sarcină a părintelui, dar că toate celelalte nevoi ale copilului (de a fi hrănit, îngrijit, de educaţie, de joc, etc.) şi sarcini ale părintelui  (de a-şi hrăni şi îngriji copilul, de a-l educa, de a se juca cu el, etc.) sunt impregnate de caracteristicile modului în care părintele/adultul îşi îndeplineşte rolul de protector al copilului.

Comportamentul de ataşament şi sistemul de ataşament (în care includem atât comportamentul copilului cât şi pe cel al adultului protector) sunt declanşate aşadar de situaţiile de stress. Aceste situaţii generatoare de disconfort şi frică îl determină pe copil să caute proximitatea adultului în care are încredere, în baza experienţelor anterioare, că-l poate proteja. Acest adult de încredere reprezintă pentru copil, figura de ataşament.

Figura de ataşament reprezintă paradisul de securitate al copilului, în relaţie cu care copilul se simte relaxat, curios, sigur de sine, capabil. Această siguranţă/securitate îl face apt şi gata să exploreze lumea, cu toate pericolele, dar şi tentaţiile ei. La confruntarea cu o situaţie percepută de copil ca fiind periculoasă, acesta va fugi din nou spre baza sa de securitate, căutând protecţia figurii de ataşament.

În acest du-te-vino între lume şi figura de ataşament protectoare, copilul explorează şi cunoaşte universul, îşi cunoaşte locul şi valoarea personală în raport cu ceilalţi şi îşi dezvoltă setul de aşteptări în relaţiile cu ceilalţi, în special cu persoanele semnificative din viaţa sa. Aceste experienţe construiesc un script în mintea sa, adică ceea ce John Bowlby (1988b) numea « internal working model » (model internalizat de funcţionare a lumii).  În acest model se află propria noastră reprezentare (imaginea de sine) care poate fi pozitivă (sunt o persoană care merită să fie iubită), precum şi reprezentarea/imaginea celorlalţi (ceilalţi sunt persoane de încredere !) (Lapsley, Varshney, Aalsma, 2000).  De-a lungul întregii vieţi, relaţiile cu ceilalţi, în special cu cei semnificativi din viaţă (partener de viaţă, copil, părinte, prieten, coleg, şef, etc) se vor desfăşura conform orizontului de aşteptări construit în interacţiunea cu figura de ataşament (Bowlby, 1978).

În funcţie de disponibilitatea şi promptitudinea figurii de ataşament, de căldură acesteia şi sensibilitatea cu care înţelege şi răspunde la semnalele copilului (Ainsworth, 1973) copilul va dezvolta o anumită strategie comportamentală în situaţii de stress. Această strategie comportamentală în raport cu figura de ataşament, desfășurată în situaţii de disconfort, de frică, sintetizând modul în care recurge la protecţia figurii de ataşament, reprezintă tipul de ataşament.

În cele mai fericite şi cele mai frecvente cazuri (conform literaturii de specialitate, aproximativ 55% din copii, dezvoltă un atașament securizant ; Benoit, 2004) această strategie comportamentală se structurează în raporturile copilului cu un părinte/adult  iubitor,  sensibil,  competent în protejarea copilului. Astfel copilul va avea şansa de a-şi dezvolta în experienţele sale încrederea în figură de ataşament şi încrederea în sine însuşi şi în lumea din jurul său. Acest tip de comportament de ataşament cu finalitate de securizare a copilului este numit ataşament securizant (tipul B). Strategia comportamentală specifică acestui tip de ataşament, deprinsă în copilărie, va impregna întreaga conduită a individului, de-a lungul întregii vieţi, în confruntarea cu situaţii neobişnuite şi în raporturile sale cu ceilalţi, importanţi în viaţa sa. În această strategie, momentele dificile, momentele de frică şi nesiguranţă sunt depăşite căutând proximitatea şi solicitând ajutorul figurii de ataşament. Experienţele anterioare înscrise în « internal working model » au confirmat disonibilitatea şi capacitatea de a ajuta a figurii de ataşament, precum şi certitudinea valorii personale care va fi încă odată confirmată prin acţiunea de sprijin a figurii de ataşament.

Când însă copilul îşi confruntă frica şi nevoia de protecţie cu un adult mai puţin disponibil, un adult având propria lui agendă prioritară faţă de solicitările copilului, indisponibilitatea adultului, manifestată într-un registru variat, va genera la copil o strategie comportamentală bazată pe ideea că la greu trebuie să te descurci singur,  căci nimeni nu-ţi va veni în ajutor.  Strategia comportamentală pe care o va aplica în situaţii ce-l vor speria va fi una de evitare evazivă a figurii de ataşament, a celorlalţi, şi de căutare de soluţii bazate doar pe resursele proprii. Este tipul de ataşament insecurizat evitant (tipul A-avoidant). Neîncrederea construită în raport cu figura de ataşament, privind capacitatea şi disponibilitatea acesteia de a-i veni în ajutor, se va extinde pe parcursul extinderii spaţiilor de viaţă ale persoanei şi se va aplica la fiecare confruntare cu situaţii anxiogene. La nevoie, copilul nu va fugi în braţele sau proximitatea figurii de ataşament, ci va face eforturi pentru a se confrunta cu situaţia generatoare de frică.

În raport cu un adult inconstant, oscilant în disponibilitatea sa comportamentală şi manifestarea afectivă faţă de copil, copilul va dezvolta o strategie comportamentală menită să-l determine pe adult să fie disponibil, ”ca în momentele lui « bune »”. De la comportamente de seducţie şi până la ieşiri agresive faţă de adult sau faţă de sine însuşi (autoagresive) copilul va recurge la orice variantă de comportament ţintind manipularea adultului şi determinarea lui spre a fi la dispoziţia copilului. Este o strategie comportamentală ambivalentă (tipul C ) cu ieşiri comportamentale şi risipă de energie care ar fi putut fi utilizată pentru descoperirea lumii şi dezvoltarea copilului. Copilul stă blocat în această relaţie în care face eforturi să domine cu orice preţ. Raporturile cu cei semnificativi, de-a lungul întregii vieţi, se vor înscrie în acest registru dureros al neîncrederii şi dorinţei uriaşe de a-i menţine pe ceilalţi în permanentă ascultare. În această descriere este evidentă frustrarea ca sursă a comportamentelor agresive la copilul aflat în interacţiunea cu un astfel de părinte ”imprevizibil”.  Din păcate, astfel de copii sunt adeseori agresivi în interacţiunile care-i nemulţumesc, chiar şi atunci când părintele său nu se manifestă agresiv ca răspuns la comportamentul provocator al copilului.

Când figura de ataşament se remarca prin absenţă sau violenţă în raporturile cu copilul, copilul terifiat de această relaţie, nu mai este capabil de a dezvolta un tipar/o strategie comportamentală. Toată energia lui vitală va fi utilizată spre a supravieţui. Nevoia de figură de ataşament este genetică dar indisponibilitatea severă şi de durată a adultului vor incapacita copilul în construirea unei strategii comportamentale în jurul figurii de ataşament.  În consecinţă, comportamentul în situaţii de risc nu va avea un anumit tipar, după cum nu a existat o anumită figură de ataşament accesibilă copilului. Soluţiile pe care le va găsi copilul la situaţiile de risc cu care se va confrunta vor fi în acord cu condiţiile implicite ale momentului, putând împrumuta din caracteristicile celorlalte trei tipuri, descrise anterior. Dar anxietatea continuă, tribut pe care-l va plăti copilul absenţei adultului protector din viaţa sa va fi evidentă în dezorientarea în timpul şi spaţiul real şi imaginar precum şi în dezorganizarea comportamentală a acestuia. Acest tip de ataşament, ataşamentul dezorientat-dezorganizat (tipul D), va lăsa individul expus în fata vicisitudinilor vieţii, iar când acestea vor deveni insurmontabile în viziunea sa,  îl vor arunca în nebunie şi moarte. În interacţiunea cu un adult care este el însuşi sursă de spaimă sau chiar traumă pentru copil, copilul nu se mai poate construi pe sine însuşi, nu-şi poate dezvolta sentimentul continuităţii vieţii, nu-şi poate structura strategii comportamentale proprii, identificabile ulterior în tipul de personalitate. În cunoscutul studiu longitudinal Minnesota, echipa de cercetători a găsit cele mai puternice corelaţii între calitatea ataşamentului precoce la copil, măsurată la 1 an şi la un an şi jumătate şi comportamentele de mai târziu ale acestuia. ”Factorii de risc genetic au un impact nesemnificativ luaţi singular. […….] ataşamentul dezorganizat în copilăria mică anticipă simptome disociative de mai târziu şi acest lucru este cu atât mai previzibil cu cât pe parcursul copilăriei au avut loc şi situaţii de abuzare a copilului” (Sroufe, Coffino, Carlson, 2010, p. 38). În mod particular, cercetătorii găsesc ataşamentul timpuriu dezorganizat ca fiind un predictor puternic pentru comportamente de automutilare la adulţi, personalităţi borderline şi simptome generale de tuburări psihopate.

Vedem aşadar cum tipul de ataşament nu e doar o strategie de comportament în faţă situaţiilor dificile, care ne sperie, dar şi ochelarii prin care privim viaţa, pe ceilalţi din jurul nostru şi pe noi înşine. Căci lumea în care trăim este aceea pe care ne-o închipuim consecutiv experienţelor structurate în creierul nostru, în modelul internalizat de funcţionare a ei. Suntem fiinţe sociale şi în majoritatea situaţiilor de viaţă problematice nu ne confruntăm direct cu universul, ci prin intermediul culturii în care trăim şi recurgând la capitalul nostru social, în modul în care l-am construit în copilărie, în interacţiunea cu figura de ataşament şi cu ceilalţi semnificativi, care au jucat un rol în îngrijirea şi protejarea noastră.

Un ultim aspect, deşi nu cel din urmă : tipul de ataşament este garantul sănătăţii mentale, aşa după cum se poate vedea în rândurile anterioare şi mai ales, aşa cum psihologii developmentalişti susţin. Când figura de ataşament este indisponibilă, imprevizibilă, speriată  sau infricoşătoare pentru copil, condiţia primară pentru sănătatea mentală timpurie a copilului este subminată (Lieberman & all., 2008). Relaţii sociale de calitate cu persoanele importante din viaţa noastră, o bună şi largă reţea socială de sprijin şi sentimentul unei bune integrări sociale, sunt aspecte ale vieţii guvernate de calitatea ataşamentului şi sunt, pe de altă parte,  fundamente ale  sănătăţii emoţionale şi fizice (Pietromonaco & all., 2015 ; Lieberman & all., 2008).

Teoria ataşamentului nu este o teorie finită, ci una în plină  evoluţie şi expansiune. Numeroase cercetări pe categorii vulnerabile de copii, şi adulţi, ca şi analiza unor situaţii fortuite de experiment social, vin şi completează sau chiar corectează anumite aspecte ale acestei teorii, învăţându-ne mai bine despre modul în care trebuie să ne creştem copii, în speranţa unei lumi mai bune, mai fericite. Căci fiinţa umană este menită spre a fi fericită. Starea de fericire şi mulţumire disponibilizează potenţialul creativ, cognitiv, asertiv şi cooperant al omului. Dacă tipul B de ataşament are un acces facil la astfel de trăiri/stări, celelalte tipuri de ataşament sunt mai puţin capabile de a trăi o stare de armonie împăcată cu lumea şi cu ceilalţi, de a se bucura de viaţă. Calitatea ataşamentului va impregna în primul rând rolul parental şi pe acela de partener de viaţă.

Ana Muntean*  Ancuta Maria Gurza

Universitatea de Vest Timișoara

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași

* Universitatea de Vest Timișoara, Departamentul de Asistență Socială, Bul.Vasile Pârvan, nr.4, 300223, Timișoara.

This paper brings information concerning attachment theory. The presentation may be useful for researchers, professionals and others interested in child welfare. The main objective of the presentation is build-up within the current state of affaires within the child protection system. In Romania, being a time of searches and laudable initiatives in child protection and family welfare, this paper aims at the dissemination of ideas based on attachment theory, a theory which should constitute a framework for these generous initiatives. The presentation outlines answers to the following questions: What means to protect the child? What is the role of child attachment in child development? Compared to what we need to protect the child? What for parents and society at large should be directed towards facilitating secure attachment to the child? This paper brings answers to these questions based on the new information brought by the neurobiology.

1 Response

  1. Pingback : Leaganul Vietii » DE CE ARE NEVOIE COPILUL DE UN ATAȘAMENT SECURIZANT ?(2)

Adaugă un comentariu